Blogul Mashei

Construiește-ți propria realitate. Altfel, cineva o va construi în locul tău.

Cu Masha prin Akasha, Vindecare spirituală

Ce vrei? Să fii fericit sau să ai dreptate? (poveste)

– Nu voi ierta! – a spus Ea. – Voi ține minte totul.

– Iartă, – a rugat-o Îngerul. – Hai, iartă, îți va fi mai ușor.

– Pentru nimic în lume, – și-a strâns ea buzele cu încăpățânare. – Așa ceva nu poate fi iertat. Niciodată!

– Te vei răzbuna? – o întrebă îngrijorat Îngerul.

– Nu, nu mă voi răzbuna. Voi fi mai presus de asta.

– Îți dorești  să fie pedepsiți sever?

– Nu știu nicio pedeapsă care ar fi suficientă.

– Oricine trebuie să plătească pentru alegerile făcute. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar toți … – a spus încet îngerul  – Acest lucru este inevitabil.

– Da, știu.

– Atunci iartă! Scapă de această povară! Acum ești departe de cei ce te-au făcut să suferi.

– Nu. Nu pot! Și nu vreau. Nu există iertare pentru ei.

– Bine, treaba ta. – oftă Îngerul. – Unde intenționezi să-ți păstrezi supărarea?

– Aici și aici, – își atinse Ea capul și inima.

– Te rog, ai grijă, – spuse Îngerul. – otrava resentimentelor este foarte periculoasă. Te poate apăsa precum o piatră și te poate trage la fund, sau poate aprinde flacăra  furiei, care va pârjoli tot ce e viu în jur .

–  Îmi asum piatra memoriei și furia nobilă – l-a întrerupt Ea. – Ele vor fi de partea mea.

Și resentimentele s-au așezat exact acolo unde a spus Ea – în cap și în inimă.

Era tânără și sănătoasă, își construia viața de la zero, sângele fierbinte îi curgea cu viteză  prin vene, iar plămânii îi inspirau nerăbdători aerul libertății.

Apoi s-a căsătorit, a născut copii, și-a făcut prieteni. Desigur, uneori aceștia o supărau , dar de cele mai multe ori ierta. Uneori era Ea cea care  supăra și provoca ceartă, dar și ei i se iertau multe .

Viața  se derula, cu bune și cu  rele, iar ea încerca să nu-și amintească trecutul. Au trecut mulți ani, înainte să audă din nou acel cuvânt iritant– „iertare”.

 

– Soțul meu m-a trădat. Cu copiii am frecușuri constante. Banii nu mă iubesc. Ce să fac? – l-a întrebat Ea pe bătrânul Psiholog. El asculta cu atenție, cerând o mulțime de detalii și insistând să vorbească mai ales despre copilăria ei.
Ea se enerva și readucea din nou discuția în prezent. I se părea că i se cotrobăie prin toate cotloanele memoriei, punând “proiectoarele” și încercând să zărească mai bine acea supărare veche.
Nu, nu-i convenea asta și se opunea din toate puterile, dar cumva tot a citit-o – moșul ăla insistent.
– Aveți nevoie de o curățare interioară – a concluzionat Psihologul. – Supărarea Dumneavoastră s-a mărit în dimensiuni. De ea s-au lipit, ca niște polipi și supărările ulterioare , iar acum aveți acolo un întreg recif, o adevărată barieră  de corali.
Ea împiedică fluxurile energiei vieții să circule liber în jurul și în interiorul  Dumneavoastră, de aceea aveți atâtea probleme și blocaje, atât  în relațiile personale cât și în sfera financiară.
Acel recif are niște colțuri ascuțite, iar acestea zgârie și vă rănesc sufletul sensibil. În interiorul lui s-au împotmolit și au rămas blocate diverse emoții vechi, nespuse; ele sunt vii,  trăiesc acolo și vă otrăvesc sufletul cu deșeurile lor toxice, atrăgând noi și noi “chiriași”.
– Da, simt de multe ori cum parcă mă agresează ceva, – a încuviințat Ea. – Devin nervoasă fără motiv, uneori mă apucă depresia iar alteori efectiv simt că i-aș strânge de gât pe toți. Ok, curăț. Dar cum?
– Iertați acea primă mare supărare. Fără fundament, reciful se va risipi. – a sfătuit-o bătrânul Psiholog.
– Asta, niciodată! – revoltată, femeia aproape că sări de pe scaun. –  Supărarea mea este o supărare absolut justificată, eu nu aveam nicio vină!  Am dreptate să nu iert!
– Dumneata vrei să fii fericită sau să ai dreptate? – a întrebat-o Psihologul.
Ea nu a răspuns ci doar s-a ridicat și a ieșit val-vârtej din cabinet, târând după ea reciful de corali.
Au mai trecut câțiva ani. Se afla din nou într-un cabinet de consultații, de data aceasta medical. Doctorul îi răsfoia analizele, se uita la niște imagini și pufnea din nas, tot mestecându-și buzele
– Doctore,  de ce nu spuneți nimic? – nu rezistă Ea.
– Aveți rude? – întrebă Doctorul.
– Părinții mei au murit, de soț am divorțat, dar am copii și nepoți. De ce m-ați întrebat?
– Vedeți Dumneavoastră, aveți o tumoare. Iată, chiar aici. – și Doctorul îi arătă pe radiografia craniană unde anume avea tumoarea. – Judecând după analize, este una malignă. Asta explică toate stările de care mi-ați vorbit: și durerile din acea zonă și vederea dublă și insomnia cronică.
Dar cel mai rău este că tumoarea are tendința de a crește rapid…se mărește în dimensiuni – iată ce mă îngrijorează. Plus că aveți leucocitele foarte mărite și hemoglobina scăzută
– Așa și….ce facem acum? Mă operez? – întrebă ea, simțind cum un val înghețat, de  uimire și groază o cuprinde pe interior.
– Păi…nu prea cred. – Doctorul se încruntă și mai mult. – Electrocardiogramele din ultimul an arată că aveți o inimă foarte slăbită, incapabilă să funcționeze la parametrii necesari. Poate să nu suporte operația. Întâi trebuie să vă tratăm inima și abia după….
Doctorul nu și-a terminat fraza, iar Ea înțelese  clar că acel “după” ar putea să nu vină niciodată. Ori nu îi va rezistă inima, ori tumoarea craniană va crește mult prea repede
– O să vă prescriu un tratament – zise Doctorul. – Dar trebuie să vă ajutați și Dumneavoastră. Trebuie să vă pregătiți moral pentru operație.
– Dar cum?
– Multe emoții pozitive, relaționare caldă cu rudele. Îndrăgostiți-vă, la urma urmei. Ori răsfoiți albumul cu fotografii, amintiți-vă momentele fericite din copilărie…. – Zâmbetul strâmb al femeii îl făcu să se oprească.
– Încercați să vă iertați părinții – zise pe neașteptate Doctorul. – Ușurează foarte mult inima. Au existat în practica mea cazuri, când iertarea a făcut adevărate minuni.
– Ei, nu mai spuneți! – exclamă ea ironic.
– Da! Imaginați-vă, că a funcționat! Până și medicina apelează la tratamentul paleativ.  Grija și iertarea pot fi și ele medicamente; eficiente, gratuite și fără rețetă.
“Să iert. Sau să mor.  Să iert, sau să mor?.. Să mor, dar să nu iert?…”
Alegerea devenise o chestiune de viață și de moarte, nu avea încotro, trebuia să aleagă.
Îi plesnea capul. O durere surdă îi strângea ca un clește inima. “Unde vei păstra supărarea?” ” Aici și aici.”
Supărarea  pe care o găzduise “aici și aici”,  crescuse într-atât, încât nu mai încăpea în corpul stăpânei. Ce fraieră. Nu înțelegea că dacă mai crește, trupul nu va rezista. Va muri.
Femeia și-a amintit dintr-o dată de copilărie și de cei, cărora nu le găsea iertare pe lumea asta pentru suferințele ei – părinții.
Nu aveau  niciodată suficient timp pentru ea, fiind tot timpul la servici sau cu treburi, sau certându-se încontinuu între ei.
Nu au iubit-o așa cum ar fi vrut ea! Orice încerca să facă, pentru a le merita iubirea, nu ajuta: nici notele mari, nici diplomele de merit; nici îndeplinirea docilă a tuturor cerințelor; nici revolta și sfidarea.
Iar apoi…ei au divorțat. Și fiecare și-a întemeiat o altă familie. Pentru ea nu s-a găsit cu adevărat loc în nici una dintre ele.
La 16 ani a preferat să plece și să ia viața în piept de una singură, cu o mică valiză și un rucsac, cu un bilet de tren și cu o sumă de bani pe care i-au dat-o părinții, ca să se descurce pentru început.
În tren a luat hotărârea: Nu vă iert!  Și- a jurat să nu îi ierte niciodată,  nici când va muri!….se pare că dorința ei era pe cale să se îndeplinească…
Totuși, mai existau în viața ei copiii și nepoții; mai era Nelu, colegul de la muncă, un divorțat simpatic, care încerca timid să-i facă curte și…când se gândea la ei,  parcă nu-i venea să moară.
Hei, gata, m-am hotărât!…Nu vreau să mor! – zise Ea. – Aș putea măcar să încerc…
– “Părinți, eu vă iert pentru tot ce mi-ați făcut. – Cuvintele au răsunat sec și total neconvingător.
Atunci Ea a luat o hârtie și un pix și a scris:
Stimați părinți! Dragi părinți. Eu nu mai sunt supărată pe voi. Vă iert.”
Inima i s-a strâns dureros, în gură i-a venit un gust amar, iar capul a început s-o doară și mai tare. Dar Ea, strângând cu putere pixul, scria mai departe, fără oprire: vă iert, vă iert, vă iert, vă iert…
Nu simțea însă niciun fel de ușurare; dimpotrivă, starea de nervozitate și iritare crescu .
– Nu așa, – îi șopti Îngerul. – Râul curge întotdeauna într-o singură direcție. Ei sunt mai în vârstă, tu ești mai tânără. Întâi au fost ei, pe urmă tu. Nu tu i-ai născut pe ei, ci ei pe tine. Ei  ți-au oferit șansa să vii și să cunoști lumea aceasta. Fii dar recunoscătoare!
– Dar sunt recunoscătoare, – a spus Ea. – Pe cuvânt, eu chiar vreau să îi iert.
– Copiii nu au dreptul să își judece părinții. Părinții nu au de ce să fie iertați. Lor li se cere iertare.
– Dar pentru ce? – întrebă Ea. – Ce rău le-am făcut eu lor?
– Tu ți-ai făcut rău ție. De ce ai lăsat supărarea aceea atâta vreme în tine?
În legătură cu ce oare te doare capul?
Ce fel de piatră porți tu pe inimă? Ce otravă îți otrăvește sângele?
De ce viața ta nu curge precum un fluviu măreț, ci abia se prelinge în șuvițe anemice?
Tu vrei să fii sănătoasă sau vrei să ai dreptate?
– Oare chiar toate sunt din cauza supărării mele pe părinți? Ea m-a distrus așa?!
– Eu te-am avertizat – i-a amintit Îngerul. Îngerii vă avertizează tot timpul: nu mențineți, nu acumulați, nu vă otrăviți cu supărări! Ele putrezesc, miros oribil și otrăvesc totul în jur!
Doar că… noi putem doar să vă avertizăm. Dacă voi, oamenii, alegeți supărarea, noi nu avem dreptul să intervenim. În schimb, dacă alegeți iertarea, suntem obligați să vă ajutăm.
– Dar mai pot eu oare să demolez acea barieră de corali din mine? Sau e prea târziu?
– Niciodată nu e prea târziu…poți să încerci, – a spus blând Îngerul.
– Dar ei sunt morți demult! Nu mai am cui să cer iertare, ce mă fac?
– Tu cere-le. Te vor auzi. Și chiar dacă nu te-ar auzi – la urma urmei nu o faci pentru ei, ci pentru tine.
Dragi părinți, – a început Ea timid. – Vă rog, iertați-mă, dacă lucrurile n-au fost cum trebuiau să fie….și în general, îmi cer iertare pentru tot. – Ea a vorbit o vreme, apoi s-a oprit și și-a ascutat sufletul.
Nimic. Minunea nu s-a produs – capul o durea în continuare, inima era la fel de grea, niciun fel de sentimente deosebite nu o copleșeau…totul era la fel.
– Nici chiar eu nu cred ce spun – spuse Ea. – Atâția ani au trecut de atunci…
– Încearcă altfel – propuse Îngerul. – Devino din nou copil.
– Cum?
–  Lasă-te în genunchi și adresează-li-te ca în copilărie: mami și tati.
Femeia a ezitat puțin, apoi a îngenunchiat. Și-a împreunat mâinile, a privit în sus și a pronunțat:
“Mami, tati.” Apoi, a repetat din nou  “Mami….tati…..” Ochii i s-au deschis larg și s-au umplut de lacrimi. “Mami, tati…..sunt eu, fetița voastră… copilașul vostru…Iertați-mă, vă rog!… Iertați-mă!”
Trupul i se scutură de hohote interioare ce dădeau să iasă și brusc, șuvoaie nestăvilite de lacrimi i-au țâșnit din ochi…iar Ea tot repeta și repeta încontinuu:
Iertați-mă, mami și tati, vă rog să mă iertați! Nu am avut niciun drept să vă judec viața…mamă, tată …îmi cer iertare”
A trecut ceva timp până când a secat de la sine șuvoiul de lacrimi.
Epuizată,  femeia rămase nemișcată, direct pe podea, cu spatele rezemat de fotoliu.
– Cum ești? – a întrebat-o Îngerul.
– Nu știu. Nu-mi dau seama. Mi se pare că sunt absolut goală pe dinăuntru.
– Repetă ce ai făcut azi timp de patruzeci de zile. – a spus Îngerul. – Ca pe o  terapie. Ca pe o chimioterapie. Sau, dacă vrei, în loc de chimioterapie.
– Da, da! Patruzeci de zile. O să fac! – În pieptul ei pulsa ceva , o înțepa ușor și se rostogolea către exterior în valuri fierbinți. Probabil erau fragmentele recifului de corali.
Și , pentru prima oară după mult timp, absolut deloc și dintr-o totală lipsă de motiv, nu o mai durea capul.
p.s. Orice asemănare cu situații sau personaje reale este absolut întâmplătoare. <3
Cu drag, Masha.

6 Comments

  1. Isabela

    Bună ziua, imi cer scuze ca postez un comentariu pe langa subiect, dar as vrea sa stiu cum ma pot abona la postari? Multumesc!

  2. Suuuper ,”TERAPIA PRIN IERTARE”,DAR ESTE FOARTE COMPLICAT.MASHA IMI PLAC POSTARILE TALE,SUCCES !

  3. Minunata povestea!
    “Terapia prin iertare”, una dintre terapiile numite neconventionale dar care are rezultate neasteptate. 🙂

Theme by Anders Norén