Construiește-ți propria realitate. Altfel, cineva o va construi în locul tău.

Vindecare spirituală

Lipsa susținerii morale în copilărie și urmările ei (notițe post-terapii)

Hits: 0

Incredibil de mare procentul persoanelor cu care interacționez și care au  drept cauze ale suferințelor lipsa de susținere morală în copilărie, din partea părinților!  Și cât de profunde pot fi traumele,  inclusiv cu consecințe asupra urmașilor!
Așadar, despre susținere…(mă voi adresa mai mult femeilor, deoarece am înțeles mai multe în cazul lor,  prin prisma experienței proprii) :
Nu contează, dacă copilul tău are 5 ani, 25 sau 40.

Dacă ești mamă, misiunea ta rămâne neschimbată, cât trăiești: să faci loc în inima ta pentru sentimentele copilului, să-l ghidezi printre frici, să-i transmiți permanent o stare de stabilitate emoțională – niciodată invers!
În afară de tine n-o va face nimeni, la modul total și necondiționat.
Căci fără acest sprijin unui om îi e dificil să trăiască pe lume. Dacă nu primeşte susținere de la tine, copilul și-o construiește de unul singur şi, din moment ce nimeni nu l-a învăţat cum s-o facă, strategiile și metodele lui vor fi cel mai adesea inadaptabile realității, putând duce la boli fizice, nevroze, diverse neputințe sau blocaje în viaţă.

Ce legătură au acestea cu lipsa susținerii morale, vei întreba? Una foarte mare. Despre o persoana care a primit din fragedă copilărie sprijinul părinților, de obicei apropiații spun: ” pe ăsta/asta parcă-l ocolesc toate necazurile”, sau, dacă i se întâmplă ceva: ” ăsta cade mereu în picioare, se scutură și merge mai departe – n-ai cum să-l dobori!”, sau ” X e clar, născut într-o zodie norocoasă “!

Sau, mai nou ”Y are karmă bună”(nu neg, karma de neam e o altă cauză majoră a suferințelor de acest gen, dar asta deja e o altă poveste!)  .

De fapt, văicăreala, starea permanentă de rău și nemulțumire sau eternele neplăceri și blocaje, de multe ori NU sunt scrise în destinul ghinionistului care le resimte.  Ci sunt un strigăt de ajutor al subconștientului, o căutare disperată a punctului de echilibru, pe care acel om are atâta nevoie să se sprijine.

La orice vârstă există momente, când cineva trebuie să ne ofere un sprijin din exterior. Chiar dacă avem o mie de puncte de sprijin în interiorul nostru, uneori e nevoie de încă unul, nou – al o mie unulea. În mod ideal, acesta ar trebui să îl reprezinte părinţii.
Atunci când părinţii nu mai sunt sau nu pot să îl ofere, pentru că ei înşişi nu au primit niciodată acest punct de echilibru, îl putem găsi în prieteni, soţ, psiholog, terapeut – însă întotdeauna la modul temporar ” doar pentru a ne ridica”, pentru a ține cineva un timp locul părinţilor. În căsătorie este bine ca partenerii să fie puncte de sprijin unul pentru celălalt cu rândul: eu te voi sprijini acum, pentru că am un surplus de energie pe care o pot împărți cu tine, iar apoi tu mă vei susține la rândul tău, atunci când îți vei completa resursele interioare, iar eu nu voi mai avea suficiente


Neapărat pe rând, alternativ, în caz contrar, cel care face pe ”tăticul” /”mămica” în mod constant riscă să rămână definitiv cu eticheta de părinte lipită de frunte. Si mai e de mirare că apar probleme in viața sexuală (cum sa te culci cu cineva când îl vezi ca pe un”parinte”? Normal că apare un sentiment de jenă, pentru că subconștientul va percepe asta ca pe un ”tabu”, conform patternului indus prin educație. De aici nu mai e mult, până apar în cuplu tensiunile. Dacă cel văzut ca părinte încearcă (prea târziu) să iasă din rol, nemulțumirile si pretențiile vor fi de genul: Ești ”mami”/”tati”, iar eu bebele tău! – de ce nu ma mai ajuti/nu-mi mai suporți istericalele/ nu mai faci în locul meu/nu mă mai cari în spate/etc….deoarece percepţia realităţii de către celălalt a devenit distorsionată (eu sunt mic/ă şi neajutorat/ă, iar tu eşti puternic/ă şi mare, eu nu mă descurc de unul/una singur/ă!!).

Ce e de făcut, ca să nu ajungi în situația asta?
Dacă ești mamă, ai grijă să lași întotdeauna în spaţiul tău interior un loc liber, unde copilul tău poate veni să-și aducă sentimentele, trăirile, întrebările.

Si nu fugi de acestea, nu le invalida prin fricile proprii , gen “nu merită sa plangi din cauza unor astfel de prostii!nu incerca sa îți ” deconectezi inima “, pentru că nu suporți să-i simți durerea (” hai, șterge-ți mucii și fii bărbat/ă! Ești băiat/fetiță mare deja!” , nu fugi de sentimentele lui,  barcadându-te în spatele treburilor, discuțiilor ”importante” la telefon sau a vreunei boli (“nu acum, mami se simte rau / mami este ocupată, mami vorbește la telefon! “) si nu îl ataca tu ”preventiv”, deversând peste copil propriile neîmpliniri sau sentimente..

Ultimul aspect este deosebit de important. Uneori mamele, în intenția (pe conștient) de a susține copilul,  confundă ” dau ” cu ” iau” , iar subconștientul schimbă rolurile. Se întâmplă atunci, când mama însăși a crescut fără a avea un punct de sprijin emoțional în părinți.

Și acum ea își împărtășește sentimentele cu copilul, astfel încât, citez ”relația noastră este una de încredere, nu cum am fost eu cu mama mea! “. Unele mame sunt ” cele mai bune prietene ” cu copii lor, fiind încântate, mai ales atunci când e vorba de fiice, să-și spună absolut totul, ”ca fetele”
Mă întreb atunci….ok, şi cine e mama acolo?

Dacă un copil devine conştient de problemele tale emoţionale, dar şi de alte probleme, din care nu reușești să ieși, are el oare resurse să te ajute? Şi există oare suficientă putere în el ca să facă faţă sentimentului de neputinţă pe care-l trăiește, văzându-ți suferinţa şi neștiind cum să o curme? Şi oare chiar ar trebui să facă el asta?

 

”Nu, desigur,– spune mama, – nu e dator să facă nimic, doar vreau să știe prin ce trec!” ..
Dar copilul, cu cât este mai mic, cu atât e mai egocentric (perfect normal pentru un copil nematurizat), ….adică în percepția lui – totul în jur se întâmplă ori pentru el,ori din cauza lui! Asta incluzându-te pe tine și problemele tale.
Ok, și ce e de făcut? Să nu mai vorbim cu copiii despre ceea ce simțim sau cum ne simțim?

Ba da! Să vorbim.
Însă doar despre acele sentimente, care apar din interacțiunea cu evenimentele, în centrul cărora ești tu și copilul!

De exemplu : ”Te-ai speriat cînd a frânat brusc mașina din fața noastră?  Și eu m-am speriat, dar acum mi-a trecut. Vino să ne îmbrățișăm!”

sau : ”Nu pot să desenez acum cu tine, sunt puțin nervoasă de la servici, vreau să stau un pic să mă liniștesc. După aia vin și desenăm împreună”….

sau: ”Nu o să mergem azi la terenul de joacă după grădi. Am obosit foarte tare și vreau să stau o oră culcată să mă odihnesc . Dar după cină îți citesc o poveste și ne jucăm împreună!”

Și sub nicio formă fraze gen: ”Taică-tu nici nu mă aude, vorbesc cu pereții!”

..sau ”Pe bunică-ta o doare în cot de noi, se gândește numai la ea!

…sau ” Lasă-mă în pace , nu înțelegi că dacă nu termin proiectul ăsta pănă vineri, sunt eu cea terminată?!”
Pentru că dintre voi doi mama ești tu! Tu ai responsabilitatea să găsești în interiorul tău loc pentru trăirile copilului, nu el pentru ale tale.

Dacă tu însuți ”vrei un pic în brațe” – sun-o pe mami a ta. Sau o prietenă.

Sau plânge-te soțului/ surorii/ nașei de botez/ unchiului preferat.

Sau du-te la psiholog/ la spovedanie/la mall/ la sala de fitness.

Ele (persoanele, spațiile ) sunt mari, cu interioare încăpătoare, apte pentru a face loc sentimentelor și frustrărilor tale. Copilul e mic, el nu are în interiorul lui spațiu disponibil pentru așa ceva.

Tu pentru el – DA. Te rog, nu confunda rolurile.
Și…AI GRIJĂ DE TINE! Este responsabilitatea ta directă, dacă ai copii.

Și cum ziceam, nu contează, dacă copiii tăi au 5 ani, 25 sau 40.

Cu drag, Alla (Masha).

Leave a Reply

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com