Există în natură o specie de peștișori care, atunci când e secetă și albia apelor în care locuiesc seacă, se îngroapă în nămol. Și așteaptă, răbdători, să se reverse din ceruri ploaia binefăcătoare.

Nimeni nu le promite peștișorilor că ploaia chiar o să vină. Iar să stea în nămolul care se usucă treptat, e greu, întunecos și înfricoșător. Dar ei așteaptă; în stare de amorțire, pentru a nu-și cheltui forțele; pentru a nu consuma prea multă energie. Pentru a supraviețui și a-și vedea împlinită așteptarea.

Așa și oamenii, care au pierdut iubirea – în întuneric și în amorțire, ei se străduiesc să reziste…cumva. Încearcă să respire cât mai puțin, să se miște cât mai puțin, să comunice cât mai puțin – doar atât cât este necesar supraviețuirii. Și ei, ca și peștii, așteaptă, cu toate că nici lor nu le-a promis nimeni că iubirea va veni.

Mulți dintre ei nici măcar nu mai speră – pentru că și speranța necesită niște rezerve de energie și consum de forță vitală. În tot acest răstimp ei funcționează pe modul supraviețuire. Altfel, s-ar sufoca și ar muri printre semenii distanți și indiferenți.

Și trece un an, apoi încă unul….. Energia e tot mai puțină, nămolul e tot mai uscat. Și vârsta, bat-o vina de vârstă – nici ea nu stă pe loc!…

Și apoi – dintr-o dată, pe neașteptate, se deschid cerurile și vine copleșitoarea, abundenta ploaie tropicală. Un perete dens de apă binecuvântată, în șuvoaie interminabile, curge și curge din înalturi. Și umple albia. Și iarăși peștișorii pot înota și se pot zbengui prin apă, răsfirându-și aripioarele. Ei pot celebra viața din nou!..

Și tot așa vine iubirea – la fel de neașteptat. Și omul iese din gaura în care se îngropase, din micul lui adăpost; poate că e la capătul puterilor și nu mai are decât un pic de suflu în el. Dar iată că albia se umple ochi de apele iubirii. Și omul reînvie – de atâtea ori am văzut asta.

Și omul începe să trăiască din nou, respirând din toți plămânii; din nou este plin de idei și proiecte de viitor. Iar alături de el e.. Celălalt.

Iată cam tot de ce avem noi nevoie în viață, pentru a o trăi plenar: iubire și pe Celălalt alături. Ploaia vine întotdeauna. Ploaia vine oricum – pur și simplu, uneori se lasă așteptată. Iar de sperat – trebuie să sperăm întotdeauna; pentru că suntem oameni, nu pești.

Cu toate că… și peștii, probabil, speră. De aceea supraviețuiesc secetei.

Cu drag, Masha.