Mult am mai auzit cuvântul acesta acum, în prag de sărbători – iubire scris, iubire cântat, iubire tag-uit, iubire colindat, iubiiii, iubirooi, iubiricăăă țipat pe stradă, la metrou, pe FB; paradoxal, dacă priveam mai atent, lumea părea la fel de îngrijorată și apatică, ochii erau la fel de indiferenți, replicile la fel de agresive, așa încât m-am întrebat la un moment dat: oare câți dintre noi rostim “iubire” din preaplinul simțirii și câți din obișnuință ori din singurătate interioară și dintr-o lipsă, o atât de acută lipsă a acestui sentiment în viața noastră, încât avem nevoie să-i pronunțăm într-una numele ca să-i simțim (măcar teoretic) gustul dulce și minunat pe buze?

Verificăm?.. 🙂

„Omul care îl vede pe Dumnezeu ca pe un prieten, nu este niciodată singur în lume, nici în această lume, nici în viața viitoare.

El are întotdeauna prietenul alături: și în mijlocul mulțimii, și în singurătate, și în timp ce doarme, fără să fie conștient de lumea exterioară, și atunci când este treaz și conștient de acest lucru. În amândouă cazuri, prietenul este lângă el, este în mintea lui, în imaginația lui, în inima lui, în sufletul său . Inima lui s-a trezit către toată frumusețea lumii, atât cea din ​​interior cât și cea din afară.

Pe când omul care vede în Dumnezeu pe ființa Preaiubită – oare ce și-ar putea dori mai mult de atât? Acestui om toată suflarea îi vorbește, totul i se revelează, în tot și în toate ochii lui văd frumusețe, căci Dumnezeu este peste tot , în toate numele, în toate formele, Cel Preaiubit nefiind niciodată absent din Creația Lui.

Cât de fericit este cel a cărui ființă Preaiubită este întotdeauna lângă el, căci toată tragedia vieții umane vine din lipsa ființei iubite, pe când la el ființa Preaiubită este mereu cu el – și atunci când închide ochii – Cel Preaiubit e în interior, și atunci când deschide ochii. – Cel Preaiubit e în exterior. Cu fiecare simț omul Îl percepe pe El, ochii lui Îl văd, iar urechile aud glasul Lui.

Atunci când un om ajunge să perceapă această stare, el, ca să spunem așa, își trăiește viața în prezența lui Dumnezeu și atunci pentru acesta diversele formațiuni, credințe, religii și confrerii devin irelevante. Pentru el, Dumnezeu – este totul în toate, pentru el Dumnezeu este peste tot.

Fie că va intra într-o biserică creștină, într-o sinagogă sau într-un templu budist, într-un sanctuar hindus sau într-o moschee musulmană – Dumnezeu va fi acolo. În deșert, în pădure, în mulțime – peste tot el Îl va vedea pe Dumnezeu.

Acest lucru ne arată că viața interioară nu constă în a închide ochii și a privi în adâncul nostru . Viața interioară constă în a privi spre exterior și în profunzime, găsindu-L pe cel Preaiubit peste tot. Dar nu-l vom putea numi pe Dumnezeu Cel Preaiubit, până când elementul iubirii nu va fi trezit suficient de puternic în noi.

Cel care-și urăște dușmanul dar este iubitor cu prietenul său, nu va fi vreodată capabil să-L numească pe Dumnezeu cel Preaiubit, pentru că el nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Când iubirea va veni la el în toată plenitudinea ei, abia atunci el se va putea uita la un prieten cu afecțiune, la un inamic – cu iertare, iar la un străin – cu simpatie.

Doar iubirea, în toate aspectele sale, manifestată în toată plinătatea ei, este demnă de a fi oferită lui Dumnezeu. Numai atunci poate deveni capabil un om să recunoască în Dumnezeu ființa Preaiubită, Idealul său și prin asta , în ciuda faptului că s-a ridicat deasupra oricărui atașament îngust din această lume, el va ști cum să-l iubească chiar și pe dușmanul său. Numai cel care-L iubește pe Dumnezeu știe ce e iubirea, ridicându-se la nivelul plenitudinii iubirii.

Nu este ușor să dezvolți iubirea pentru Dumnezeu în inimă, pentru că omul dacă nu vede sau nu conștientizează existența obiectului iubirii sale, nu poate iubi. Dumnezeu trebuie să devină tangibil, ca să poată fi iubit și imediat ce un om reușește să atingă acest nivel de iubire, începe cu adevărat călătoria lui pe calea spirituală. ” Sufi Hazrat Inayat Khan (traducere: Masha)

p.s. Probabil, primul lucru pe care îl auzim venind în contact cu biserică este că Dumnezeu ne iubește. Pentru foarte mulți dintre noi însă acest adevăr rămâne doar o informație primită, pe care ne străduim cu onestitate s-o asimilăm, deoarece validăm credibilitatea instituției care ne-o oferă; dar…..să simtim cu adevărat Iubirea în inimă nu întotdeauna, nu imediat și nu oricui ne e dat. Unii dintre noi avem șansa să ne naștem conștienți de conectarea cu divinitatea, alții ne petrecem o viață întreagă în lupta cu îndoielile și cu rezistența mentalului.

Poate că esența unei vieți spirituale nu stă în credință ca ideologie, nu e suma unor adevăruri cu care suntem de acord și pe care intenționăm să le urmăm din varii motive, ci o întâlnire vie dintre un suflet și un Dumnezeu viu, experimentarea fericirii totale, izvorâte din iubirea reciprocă dintre sufletul nostru și Cel care este Iubirea însăși….

Cât despre iubirea omenească – să nu uităm: “dacă nu ai acum pe nimeni alături, înseamnă că, pur și simplu, a venit timpul să faci cunoștință cu tine!” 🙂

Dragii mei, vă doresc din suflet în anul care vine să trăiți înconjurați de Iubirea Lui….ca să nu vă mai simțiți niciodată singuri!

Cu sinceritate, Masha.