Imaginează-ți că ție, unui copil, mama ți-a încredințat într-o bună zi să ții în mânuțe un bol plin ochi cu apă.
”Ține-l bine puiule, acestea sunt sentimentele mele, viața mea și iubirea mea pentru tine. Va trebui să fii foarte atent/atentă cu ele, ca să nu verși nici măcar o picătură, te rog! Fiecare picătură vărsată pe jos o să-mi provoace o suferință foarte mare! Nu-i așa că tu ești un băiețel/o fetiță cuminte și bună și o să ai mare grijă de mami, ca să nu o doară?
Și tu dai afirmativ din căpșor – desigur că vei avea grijă, cum să nu?!
Doar că, din acest moment în viața ta apare tensiunea.
Ah, trebuie să fiu foarte atent/ă, să fiu calm/ă și nu fac mișcări bruște, să nu se verse apa – pe mami o s-o doară!
Și corpul tău devine rigid, pașii șovăitori iar ochii ațintiți cu vigilență doar spre bol, pe care îl ții între degetele crispate.
Și, inevitabil, cu toate eforturile depuse, picăturile prețioase se varsă, mami se supără și îți reproșează lipsa de atenție cu o voce îndurerată.
Ți-e rușine, ți-e frică, simți vinovăție și responsabilitate – așa că depui noi și noi eforturi, pentru a menține vasul mamei cu apa prețioasă în echilibru.
În tot acest răstimp propriul tău vas stă uitat deoparte, iar lichidul vital din el se usucă încet. Dar, pentru că ai de onorat o promisiune sacră, una care ți-a schimbat prioritățile, rareori îți mai amintești de existența lui….
Dar, cum e mama oare? De fapt, nici ea nu se prea simte în siguranță – că doar întregul ei confort emoțional, întreaga ei existență e în mâinile copilului și depinde în totalitate de atenția lui.
De aceea ea este permanent ocupată să-și monitorizeze cu vigilență fiul/fiica. Puiule, nu te duce acolo – că-i alunecos – o să cazi și o să mă verși pe jos! Dincolo sunt gropi – ai putea să te împiedici; aici e prea moale – o să îți pierzi echilibrul.
De fapt, mai bine stai aici , lângă mine și nu te mai duce nicăieri, că am verificat eu – aici e locul cel mai bun, cel mai sigur pentru amândoi; eu îl utilez cu tot ce trebuie, ca să îți fie confortabil și…ca să nu faci prea multe mișcări în plus. Atent, puiule ai grijă la vas!!
O legătură tensionată, cimentată cu frică și vinovăție.
E atât de multă tensiune, încât nici măcar nu îți trece prin cap întrebarea logică: dar de ce trebuie neapărat să țin eu bolul cu sentimentele mamei în mâinile mele? De ce nu își asumă mama responsabilitatea pentru el?..
Și chiar dacă, într-o bună zi, ai putea să-ți faci curaj și să o întrebi acest lucru, răspunsul va veni ca un duș rece : cum poți fi atât de egoist/egoistă!?
Și din nou, te frige aprig vinovăția și totul revine în poziția inițială.
Și ce e și mai curios, că după ani și ani de ținut acel vas prețios în mâini, permanent cu ochii pe el și cu frica de a nu greși în interior, nu mai e chiar așa de simplu să te oprești și să îl pui jos, chiar dacă simți tot mai des nevoia să o faci.
Nu doar pentru că neapărat o să se verse conținutul, provocând multă durere.
Dar și pentru că, după ani de ținut vasul cuiva în mâini, pur șimplu uiți cu desăvârșire că undeva, într-un colț prăfuit, stă uitat propriul tău vas…și doar golul apăsător din suflet îți semnalizează că îți lipsește acolo ceva important… nu-ți mai amintești ce și trebuie urgent să te agăți de ceva, ca mâinile să simtă din nou plinătatea obișnuită , iar mintea – sentimentul că ești util și indispensabil.
Și nimic nu e mai aproape și mai la îndemână decât vasul cu apă al mamei….
Și unde mai pui, că așa nici nu mai are cum să te acuze cineva de egoism!
Și ce crezi că se întâmplă dacă, totuși, reușești să înțelegi, că vasul tău este cel mai important – cel care trebuie ținut și protejat cu grijă toată viața, cu amândouă mâinile?
E posibil ca, după ce te reîntorci ca să ai grijă de vasul tău, să vezi cum părintele, vărsând intenționat apă din propriul vas, plânge și te acuză: uită-te, ce s-a întâmplat dacă nu ai avut grijă!…să știi că mă faci să sufăr îngrozitor!
Și acesta va fi momentul, în care vei trăi un sentiment puternic de mirare.
”Dar, mamă… de fapt, acum TU ești cea care îți verși apa din vas și îți provoci suferință ! TU dai cu piciorul vasului, pe care eu l-am pus cu atenție jos, NU EU, așa cum încerci să mă faci să cred! Nici măcar nu îl ating, eu doar încerc să am grijă și de vasul meu!”
Acel moment , în care vei simți o mare-mare uimire și nedumerire, îți va semnala clar – procesul de separare părinte-copil s-a încheiat.
Poate că vei simți tristețe, văzând ce face mama (sau poate era vorba despre tata, sau despre oricare din cei apropiați – poate fi vorba despre oricare dintre membrii familiei) .
Poate că, după acea sonștientizare, vei manifesta în continuare interes pentru ceea ce se află în vasul ei; poate îi vei propune și ei să arunce o privire în vasul tău, sau poate îi vei propune ajutorul în a o susține și a o învăța, cum să aibă mai mare grijă de vasul ei…
DAR!…..nodul vinovăției, pentru că nu ai fost suficient de îndemânatic, ținând în mâini viața altcuiva, va fi dezlegat!
Important e să înțelegi că vezi, în sfârșit, adevărul și să te miri foarte tare de ceea ce vezi.
p.s .Pentru a mă face mai bine înțeleasă: Mama (cea reală sau doar imaginea ei din subconștientul nostru) nu își dă vasul vieții în mâinile copilului neapărat din egoism sau cu rea intenție…cel mai probabil și ea a dus în mâinile ei, poate de când se știe, vasele altora, purtând povara vinovăției de a nu fi suficient de bună și demnă de a fi iubită.
Din acest motiv mama și imaginează foarte vag, cum ar fi, dacă i-ar purta de grijă doar propriului ei vas și ar fi responsabilă doar pentru integritatea acestuia.
Dar acesta este problema și misiunea ei și nu i-o poate conștientiza și rezolva nimeni, în afară de ea!
Cu drag, Masha Alla